Cărți creștineDigitale

Ar fi trebuit să n-avem nevoie de ajutorul Sfintelor Scripturi, ci să avem o viață atât de curată încât harul Duhului să fi ținut locul Scripturilor în sufletele noastre. Și după cum Sfintele Scripturi sunt scrise cu cerneală, tot așa ar fi trebuit ca și inimile noastre să fi fost scrise cu Duhul cel Sfânt.

Dar pentru că am îndepărtat harul acesta, haide să pornim pe o nouă cale, ca să-l dobândim iarăși. Prima cale era negreșit mai bună; și Dumnezeu a arătat aceasta și prin spusele Sale, și prin faptele Sale. Dumnezeu n-a vorbit prin scrieri cu Noe, cu Avraam și cu urmașii lui, cu Iov și cu Moise, ci a vorbit cu ei față către față, pentru că a găsit curat sufletul lor. Când însă întregul popor a căzut în păcate grele, atunci da, atunci a fost nevoie de scrieri, de table, de însemnarea în scris a tuturor faptelor și cuvintelor lui Dumnezeu. Și vei vedea că același lucru s-a petrecut nu numai pe vremea sfinților din Vechiul Testament, ci și pe vremea sfinților din Noul Testament. Dumnezeu n-a dat ceva scris apostolilor, ci în loc de scrieri le-a făgăduit că le va da harul Duhului, zicând: ”Acela vă va aduce aminte de toate”.

Dumnezeu n-a vorbit prin scrieri cu Noe, cu Avraam și cu urmașii lui, cu Iov și cu Moise, ci a vorbit cu ei față către față, pentru că a găsit curat sufletul lor. Când însă întregul popor a căzut în păcate grele, atunci da, atunci a fost nevoie de scrieri, de table, de însemnarea în scris a tuturor faptelor și cuvintelor lui Dumnezeu. Și vei vedea că același lucru s-a petrecut nu numai pe vremea sfinților din Vechiul Testament, ci și pe vremea sfinților din Noul Testament. Dumnezeu n-a dat ceva scris apostolilor, ci în loc de scrieri le-a făgăduit că le va da harul Duhului, zicând: „Acela vă va aduce aminte de toate”.

Și ca să cunoști că era mai bună această cale, ascultă ce spune Dumnezeu prin profetul Ieremia: ”Și voi face cu voi testament nou, dând legile Mele în mintea lor și le voi scrie pe inimi și toți vor fi învățați de Dumnezeu”. Pavel, de asemenea, arătând superioritatea acestei căi, spunea că a primit legea ”nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii”. Cu vremea, însă, oamenii s-au abătut de la drumul cel drept; unii din pricina învățăturilor greșite, iar alții din pricina vieții și a purtărilor lor; de aceea a fost nevoie să fie însemnate iarăși în scris faptele și cuvintele lui Dumnezeu. Gândește-te cât de rău am ajuns! Noi, care eram datori să viețuim atât de curat, încât să nu mai fi avut nevoie de Sfintele Scripturi, ci în loc de hârtie să fi dat Duhului inimile noastre spre a scrie pe ele, am pierdut cinstea aceasta și am ajuns să avem nevoie de scrieri. Și, cu toate acestea, nici de acest de al doilea leac, de Sfintele Scripturi, nu ne-am folosit cum trebuie. Noi suntem de vină că am avut trebuință de Sfintele Scripturi și că n-am atras asupra inimilor noastre harul Duhului. Gândește-te acum ce mare vină avem că nu voim să dobândim harul Duhului, nici după ce am primit ajutorul Sfintelor Scripturi, ba, dimpotrivă, disprețuim Scripturile, socotindu-le zadarnice și fără de rost! Prin aceasta ne atragem mai mare osândă. Dar, ca să nu se întâmple asta, să citim cu toată atenția cele scrise în Scripturi și să cunoaștem cum a fost dată Legea Veche și cum a fost dat Noul Testament.

- Cum a fost dată Legea Veche, când și unde?

- Legea Veche a fost dată după pieirea egiptenilor în Marea Roșie, a fost dată în pustie, în Muntele Sinai; s-a dat când fum și foc se urca din Munte, când răsuna trâmbița, când tuna și fulgera și când Moise a intrat în ceață.

Noul Testament nu s-a dat așa. Nu s-a dat nici în pustie, nici în munte; nu era nici fum, nici întuneric; nici ceață, nici furtună. Noul Testament a fost dat când s-a început ziua; a fost dat în casă, când toți apostolii stăteau la un loc; toate s-au făcut în liniște și potolit. Într-adevăr, iudeii de pe timpul lui Moise, pentru că erau mai puțin pricepuți și greu de stăpânit, aveau nevoie de închipuiri trupești, cum au fost de pildă: pustia, muntele, fumul, sunetul de trâmbiță și altele asemenea acestora. Apostolii însă pentru că erau mai pătrunzători la minte și ascultători, pentru că depășiseră cele trupești, nu aveau nevoie de nici una din acestea. Dacă s-a făcut zgomot și peste ei, apoi zgomotul acesta nu s-a făcut pentru apostoli, ci pentru iudeii care se găseau în preajma casei; tot pentru ei s-au arătat și limbile de foc. Dacă iudeii au spus că apostolii sunt plini de must chiar după ce au auzit zgomotul și au văzut limbile, apoi cu mult mai mult ar fi spus aceasta dacă n-ar fi văzut nimic. În Legea cea Veche, Dumnezeu S-a pogorât după ce Moise s-a suit în munte; în Noul Testament, însă, Duhul Sfânt Se pogoară după ce firea noastră s-a urcat la cer, dar, mai bine spus, la tronul cel împărătesc. Dacă Duhul ar fi fost mai mic acum, faptele Duhului n-ar fi fost mai mari si mai minunate decât cele din Legea Veche. Plăcile pe care au fost scrise acum cuvintele Duhului au fost cu mult mai bune, iar faptele mai minunate. Apostolii nu se coborau din munte, purtând, ca Moise, în mâini table de piatră, ci purtând în sufletul lor Duhul cel Sfânt; erau o vistierie și un izvor de învățături, de harisme și de toate bunătățile; prin harul Duhului erau, pretutindeni pe unde mergeau, cărți și legi însuflețite. Așa au atras la credință pe cele trei mii de suflete, așa pe cele cinci mii de suflete, așa popoarele lumii, pentru că prin limba lor vorbea Dumnezeu cu toți cei ce se apropiau de ei.

Plin de Duhul Sfânt a scris și Matei Evanghelia sa. A scris-o Matei vameșul. Nu mi-e rușine să-l numesc după meseria sa nici pe el, nici pe ceilalți apostoli și evangheliști. Tocmai aceasta arată și harul Duhului și virtutea lor.

Pe bună dreptate și-a intitulat Matei lucrarea sa Evanghelie, adică Vestea cea bună. A vestit tuturora, dușmanilor, neștiutorilor, celor ce ședeau în întuneric: eliberare de pedeapsă, dezlegare de păcate, dreptate, sfințenie, răscumpărare, înfiere, moștenirea cerurilor, înrudirea cu Fiul lui Dumnezeu. Care bunătăți ar putea egala aceste bune vestiri ale Evangheliei Sale? Dumnezeu pe pământ, om în cer; toate s-au împreunat: îngerii dănțuiau împreună cu oamenii, oamenii petreceau împreună cu îngerii și cu celelalte puteri de sus. Puteai vedea că războiul cel îndelungat s-a sfârșit și s-a făcut împăcarea lui Dumnezeu cu oamenii: diavolul a fost rușinat, demonii au fugit, moartea a fost biruită, raiul s-a deschis, blestemul a pierit, păcatul s-a îndepărtat, înșelăciunea a fost izgonită, adevărul s-a reîntors, cuvântul credinței s-a semănat pretutindeni și a crescut, petrecerea celor de sus pe pământ s-a răsădit, puterile cerești cu slobozenie ne vorbesc, îngerii vin adesea pe pământ și multă nădejde avem pentru bunătățile viitoare.

Pentru aceste pricini și-a intitulat Matei scrierea sa Evanghelie, Veste Bună. Toate celelalte scrieri ale lumii acesteia cuprind numai cuvinte lipsite de conținut; vorbesc de pildă de avuția de bani, de măreția puterii, de funcții înalte, de slavă, de cinste și de celelalte câte se socotesc bune de oameni. Cele vestite, însă, de pescari poți să le numești cu adevărat și pe bună dreptate bunevestiri, nu numai pentru că sunt bunuri sigure, statornice și mai presus de vrednicia noastră, dar și pentru că ne-au fost date și cu ușurință. Am primit ceea ce am primit fără să ne ostenim, fără să asudăm, fără să ne trudim și fără să ne chinuim, ci numai pentru că am fost iubiți de Dumnezeu.

- Dar pentru ce din atâția de mulți ucenici ai lui Hristos au scris Evanghelii numai doi apostoli și doi ucenici ai apostolilor? Că pe lângă apostolii Ioan și Matei, au scris Evanghelii și Luca, ucenicul lui Pavel, precum și Marcu, ucenicul lui Petru.

- Aceasta, pentru că ucenicii nu făceau nimic din ambiție, ci toate din trebuință.

- Dar ce? Nu era de ajuns ca un singur evanghelist să spună totul?

- Era de ajuns! Dar dacă sunt patru cei care scriu Evangheliile și dacă nu le scriu nici în același timp, nici în același loc, dacă nu le scriu adunați împreună, sfătuindu-se unii cu alții și dacă totuși istorisesc toate ca și cum ar fi rostite de o singură gură, atunci avem cea mai mare dovadă că spun adevărul.

- Lucrurile nu stau însă tocmai așa, ci dimpotrivă, pentru că în multe locuri cei patru evangheliști se deosebesc.

- Dar tocmai această deosebire este cea mai mare dovadă a adevărului. Dacă toate spusele lor s-ar fi potrivit cu de-amănuntul în ce privește timpul și locul, iar asemănarea ar fi mers chiar până la cuvinte, nici unul din dușmani n-ar fi crezut că evangheliștii n-au alcătuit Evangheliile fără să se adune și fără să urmărească vreun scop omenesc oarecare. Și pe bună dreptate, pentru că o asemănare atât de mare nu s-ar fi putut datora unei simple întâmplări. Dar aparenta deosebire între cei patru evangheliști, care este numai în lucrurile de mică însemnătate, îi scapă de orice bănuială și dovedește strălucit chipul alcătuirii Evangheliilor. Nu este vătămat cu nimic adevărul spuselor lor, dacă au scris ceva deosebit unul de altul, cu privire la timpul și locul unor fapte sau cuvinte ale Domnului. Și, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom căuta să arătăm aceste deosebiri în cursul tâlcuirii noastre; iar vouă vă cer ca odată cu spusele mele să observați că în problemele principale, de care atârnă viața noastră și care alcătuiesc temelia propovăduirii credinței creștine, nu veți găsi nici cea mai mică deosebire între cei patru evangheliști.

- Dar care sunt aceste probleme principale?

Iată-le! Dumnezeu S-a făcut om, a făcut minuni, a fost răstignit, a fost îngropat, a înviat, S-a înălțat, are să judece lumea, a dat porunci mântuitoare, n-a adus o lege potrivnică Legii Vechi, este Fiu, este Unul-Născut, este adevărat Fiu, este de aceeași ființă cu Tatăl și altele asemănătoare acestora. Vom vedea că în aceste probleme evangheliștii sunt cu totul de acord între ei. În ce privește minunile, n-au spus toți toate minunile; unii au istorisit unele, alții altele. Aceasta să nu te tulbure; dacă un evanghelist ar fi istorisit toate minunile, ar fi făcut de prisos Evangheliile celorlalți; iar dacă toți ar fi istorisit alte minuni, deosebite ale unora față de cele ale celorlalți, n-am fi avut dovada simfoniei dintre Evanghelii. Din pricina aceasta toți au spus multe lucruri comune, dar fiecare din ei a spus și ceva deosebit, pentru ca nici unul să nu pară de prisos și să fie înlăturat ca netrebnic, ba, dimpotrivă, să ne dea o dovadă și mai mare a adevărului spuselor lor.

Evanghelistul Luca ne spune și pricina pentru care și-a scris Evanghelia sa: „Ca să cunoști temeinicia învățăturilor pe care le-ai primit.” Cu alte cuvinte, Luca vrea să spună așa: „Am scris Evanghelia aceasta pentru ca, aducându-ți aminte de învățăturile primite, să cunoști temeinicia lor și să rămâi în această temeinicie.” Evanghelistul Ioan nu ne-a spus pricina pentru care și-a scris Evanghelia. Dar un cuvânt din părinți, pogorât din vechime la noi, spune că nici el nu și-a scris Evanghelia la întâmplare. Ioan a văzut că ceilalți trei evangheliști au stăruit în chip deosebit asupra omenirii Mântuitorului, asupra firii Lui omenești; era deci primejdie să se treacă sub tăcere dogma Dumnezeirii lui Hristos, a firii Sale dumnezeiești. Pentru aceasta, Hristos l-a mișcat și așa a ajuns să-și scrie Evanghelia, stăruind mai cu seamă asupra firii dumnezeiești a lui Hristos. Lucrul acesta se vede foarte bine și din cuprinsul Evangheliei sale și din începutul ei. Nu-și începe Evanghelia precum ceilalți trei evangheliști, de jos, de pe pământ, ci de sus, din ceruri, spre care se și grăbea, și cu acest scop a și scris întreaga sa carte. Ioan este mai finalt decât ceilalți trei evangheliști nu numai în prolog, ci și de-a lungul întregii sale Evanghelii. Despre Matei se spune că iudeii, care au crezut în Hristos, au venit la el și l-au rugat să așterne în scris ce le-a spus cu cuvântul și să compună Evanghelia în limba ebraică. Marcu a făcut același lucru în Egipt, la rugămintea ucenicilor lui. Din pricina aceasta, Matei, pentru că a scris evreilor, n-a căutat să dovedească altceva mai mult decât că Iisus Se pogoară din Avraam și David; iar Luca, pentru că a scris tuturor oamenilor, urcă genealogia Mântuitorului și mai sus, pornind de la Adam. Matei își începe Evanghelia sa chiar cu genealogia Domnului, deoarece știa că nimic nu putea face plăcere mai mare iudeului decât să afle că Hristos era strănepot al lui Avraam și al lui David; Luca, însă, nu face așa, ci face genealogia Mântuitorului după ce vorbește mai întâi de alte multe lucruri.

Acordul dintre Evanghelii este dovedit nu numai de întreaga lume care a primit cele spuse în ele, dar și de dușmanii adevărului. După moartea evangheliștilor, s-au ivit multe erezii cu învățături potrivnice învățăturilor scrise în Evanghelii; unele dintre aceste erezii au primit toate cele spuse în Evanghelii, altele au tăiat unele părți din Evanghelii și au prezentat Evangheliile lor sub forma aceasta trunchiată. Acum, dacă ar fi fost o contrazicere între cele patru Evanghelii, nici ereziile acelea, care au învățături potrivnice, n-ar fi primit tot textul celor patru Evanghelii, ci numai acele părți din Evanghelii care, după părerea lor, se potriveau cu propriile lor învățături. Nici ereziile care au primit numai o parte din textul Evangheliilor n-ar fi putut fi combătute pe temeiul părților evanghelice acceptate de ele, deoarece nici aceste părți nu lasă necunoscute părțile evanghelice date la o parte de erezii, ci vădesc înrudirea cu tot textul Evangheliilor. După cum, dacă iei din corpul unui animal o parte, găsești în partea aceea toate părțile componente ale animalului: nervi, vene, oase, artere, sânge – și, ca să spun așa, vei cunoaște din proba aceea întreaga alcătuire a trupului animalului, tot așa este și cu Sfintele Evanghelii; în fiecare parte din ele iese la iveală înrudirea cu întregul. Dacă Evangheliile s-ar deosebi între ele, atunci această înrudire dintre parte și întreg nici nu s-ar vedea și de mult ar fi dispărut învățătura noastră, căci orice împărăție, spune Domnul, care se dezbină în sine nu rămâne. Dar așa, și prin aceasta strălucește puterea Duhului Sfânt, care-i convinge pe oameni că, la judecarea Evangheliilor, să aibă în vedere problemele mari absolut necesare mântuirii și să nu se lase vătați sufletește de micile și neînsemnatele deosebiri dintre Evanghelii.

Nu trebuie să stăruim în chip deosebit asupra locului în care fiecare evanghelist și-a scris Evanghelia sa. Dar voi căuta să dovedesc, în tot cursul acestei tâlcuiri, că n-a scris unul împotriva altuia. Iar dacă tu faci aceasta, acuzându-i că se deosebesc între ei, apoi nu faci altceva decât să ceri ca asemănarea dintre ei să meargă chiar până la cuvinte și la formele cuvintelor. În privința aceasta, țin să spun că retori și filozofi vestiti, care au scris multe cărți despre aceleași probleme, nu numai că se deosebesc între ei, dar chiar și scriu unii împotriva altora. Altceva este a scrie deosebit de altcineva și altceva este a scrie împotrivă. Nu vreau să vorbesc mai mult despre aceștia. Să mă ferească Dumnezeu să apăr Evangheliile întemeiat pe nebuniile cuprinse în cărțile lor și nici nu vreau să apăr adevărul sprijinindu-mă pe minciună.

Dar cu dragă inimă aș întreba: Cum au putut fi crezute de lume Evangheliile, dacă se deosebesc unele de altele? Cum au putut birui? Cum s-a făcut că evangheliștii, niște oameni care în scrierile lor au spus lucruri potrivnice între ele, au fost admirați, au fost crezuți, au fost lăudați pretutindeni în lume? Când evangheliștii au scris Evangheliile, trăiau mulți oameni care au fost martori ai faptelor istorisite de ei, dar și mulți dușmani și vrăjmași; n-au scris Evangheliile într-un colț al pământului și le-au îngropat, ci le-au răspândit de-a lungul uscatului și mării, în auzul tuturora. Când se citeau Evangheliile, erau de față și dușmani, așa cum se întâmplă și acum, dar nimic din cele spuse n-a scandalizat pe nimeni. Și e ușor de înțeles de ce. Era puterea dumnezeiască; ea făcea și săvârșea totul în toți. Dacă n-ar fi fost puterea dumnezeiască, cum ar fi putut, oare, și vameșul, și pescarul, și neînvățatul să filozofeze unele ca acestea? Ceea ce filozofii păgâni n-au putut să-și închipuie nici în vis, aceea evangheliștii au vestit lumii cu multă putere de convingere și au fost crezuți nu numai cât erau în viață, ci și după moartea lor. N-au crezut în ei doi sau douăzeci de oameni, nici o sută sau o mie sau zece mii, ci orașe, neamuri, popoare, pământul și marea, Grecia și țările barbare, locurile locuite și pustia. Și au vorbit de lucruri care depășeau cu mult natura noastră. Lăsând deoparte pământul, vorbeau de cele din ceruri. Aducându-ne pe lume o altă viețuire și un alt trai, toate au dobândit o nouă înfățișare: bogăția și sărăcia, libertatea și robia, viața și moartea, lumea și traiul în lume.

Evangheliștii și-au scris Evangheliile lor nu ca Platon, care a scris acea lucrare numită „Republica”, sau ca Zenon, sau ca altcineva care a dat reguli de purtare în viață și a alcătuit legi. Toți aceștia au arătat prin scrierile lor că au fost inspirați de un duh rău, un demon sălbatic, care duce război oamenilor, un dușman al creștinătății, un vrăjmaș al bunei învățături, un demon care răstoarnă totul. Poți spune altceva când ei, în scrierile lor, cer ca femeile să fie comune tuturor bărbaților, când aduc pe fecioare goale în arene în văzul bărbaților, când îngăduie concubinajul, când amestecă și răstoarnă totul și calcă în picioare legile firii? Toate cele spuse de ei sunt născociri ale demonilor și împotriva firii. Despre acestea însăși firea ne poate da mărturie, că ea însăși nu îngăduie astfel de lucruri. Și acești filozofi au scris cărțile lor fără să fie prigoniți, fără să fie în primejdie, fără să li se ducă război, ci în toată liniștea și în toată libertatea, într-o ambianță frumoasă și aleasă; pescarii, însă, au scris Evangheliile fiind prigoniți, biciuiți și mereu în primejdie de moarte. Cu toate acestea, scrierile lor au fost primite cu toată dragostea de neînvățați și de învățați, de robi și de liberi, de împărați și de ostași, de barbari și de eleni.

Nu poți spune că Evangheliile au fost primite de toți pentru că sunt scurte și simple. Nu, pentru că sunt cu mult superioare scrierilor amintite mai sus. Nici prin vis nu s-au gândit filozofii aceia la feciorie, și nici la numele ei, la sărăcia de bună voie, la post sau la ceva asemănător, tot atât de înalt. Pescarii noștri, însă, n-au izgonit numai pofta, nici n-au pedepsit numai fapta, ci și privirea desfrânată, insultele, râsul dezmățat, îmbrăcămintea nepotrivită, mersul necuviincios, strigătul, mergând cu purtarea de grijă până la cele mai mici fapte din viața omului. Au umplut toată lumea cu sămânța fecioriei. Au convins pe oameni să filozofeze despre Dumnezeu și despre cele din ceruri așa cum nimeni dintre filozofi n-a filozofat vreodată. Cum ar fi putut filozofa așa, când ei au îndumnezeit chipurile animalelor sălbatice, ale fiarelor, ale târâtoarelor și ale altor animale mult mai nevrednice? Și iată, învățăturile înalte ale pescarilor sunt primite și crezute, înfloresc și se răspândesc în fiecare zi, pe când învățăturile filozofilor se duc, pier, dispar mai iute ca pânza de păianjen. Și pe bună dreptate, pentru că demonii le-au propovăduit. Din pricina aceasta sunt pline de desfrânare, pline de multă întunecime și de mai multă nerozie. Poate fi, oare, ceva mai de râs decât o lucrare ca „Republica” lui Platon, în care filozoful, în afară de cele spuse mai sus, ca să poată arăta ce este dreptatea, a scris pagini întregi pline de neclaritate? Chiar dacă spusele sale ar avea vreun folos, totuși sunt cu totul netrebuincioase pentru viața oamenilor. Dacă un plugar, un fierar, un zidar, un corăbier, într-un cuvânt un meseriaș, care se hrănește din lucrul mâinilor sale, și-ar părăsi meseria și munca sa cinstită și și-ar cheltui atâția și atâția ani ca să învețe din scrierile acestui filozof ce este dreptatea, ar ajunge să moară de foame înainte de a o învăța și ar pleca de pe lumea aceasta sfârșindu-și viața în chip silnic, fără să ajungă să învețe ceva practic. Învățăturile noastre creștine nu sunt așa. Hristos ne-a învățat dreptatea, cuviința, folosul, într-un cuvânt virtutea, în cuvinte puține și lămurite. Uneori spune: „În aceste două porunci se cuprind toată legea și profeții”, adică în dragostea de Dumnezeu și dragostea de aproapele; iar alteori: „Toate câte voiți să vă facă vouă oamenii faceți și voi lor, că aceasta este legea și profeții”. Toate aceste învățături sunt ușor de înțeles și le poate învăța cu ușurință și plugarul, și sluga, și văduva, și copilul, și chiar omul care pare redus cu totul la minte. Așa este natura adevărului. Și o mărturisește sfârșitul lucrurilor. Toți oamenii au aflat ce trebuie să facă; și nu numai că au aflat, dar s-au și străduit să trăiască aceste învățături. Și este trăită învățătura creștină nu numai în orașe, ci și pe vârfurile munților. Da, acolo, pe vârfurile munților vei vedea că este multă filozofie, vei vedea cete de îngeri strălucind în chip de trup omenesc, vei întâlni pe pământ viețuire cerească. Ce reguli de viețuire ne-au dat nouă pescarii! Nu ne-au poruncit, așa cum fac filozofii, să studiem din copilărie, nici n-au legiuit că, pentru a pune în practică virtutea, trebuie să avem atâția și atâția ani. Nu, pescarii s-au adresat oricărei vârste fără deosebire. Învățăturile filozofilor, jocuri de copii; ale evangheliștilor, adevărul lucrurilor. Acestei viețuiri i-au dat ca loc cerul; meșterul ei este Dumnezeu și tot Dumnezeu este legiuitorul legilor de acolo. Așa și trebuia. Răsplătile unei astfel de viețuiri nu sunt frunze de dafin, nici frunze de măslin, nici întreținere pe seama statului, nici statui de aramă, lucruri lipsite de căldură și valoare, ci viață fără de sfârșit; ajungem copii ai lui Dumnezeu, dănțuim împreună cu îngerii, stăm alături de tronul împărătesc, suntem necontenit cu Hristos.

Povățuitori ai acestei viețuiri sunt vameși, pescari, făcători de corturi; n-au trăit un șir mărginit de ani, ci trăiesc veșnic. Din această pricină și după moartea lor sunt de foarte mult folos celor ce duc o astfel de viață. Acest fel de viețuire nu duce război împotriva oamenilor, ci împotriva demonilor, a puterilor celor fără de trup. Din pricina aceasta și marele conducător al luptelor lor nu este un om, nici un înger, ci Însuși Dumnezeu. Iar armele acestor ostași sunt la fel cu natura războiului: nu sunt făcute din piele și fier, ci din adevăr, din dreptate, din credință, din întreaga filozofie.

Dar pentru că despre această viețuire scrie și Evanghelia de care ne ocupăm acum, să cercetăm cu toată atenția cele spuse atât de lămurit de Matei despre ea. Căci toate cele spuse de Matei nu sunt ale lui, ci ale lui Hristos, Care a legiuit o astfel de viețuire. Să o cercetăm cu atenție, ca să putem fi înscriși și noi în ea, să strălucim împreună cu cei care au și trăit această viețuire și au primit cununile cele nemuritoare.

Multora li se pare că Evanghelia este foarte ușor de înțeles și că numai profețiile sunt grele. Această părere o pot avea doar cei care nu își dau seama de adâncimea ideilor cuprinse în Evanghelie. De aceea vă rog să mă urmăriți cu multă atenție, pentru ca, avându-l ca conducător pe Hristos, să intrăm în oceanul celor scrise în Evanghelie.

Dar pentru ca să înțelegeți mai ușor cuvintele mele, vă cer și mă rog, lucru pe care l-am făcut și la tâlcuirea celorlalte cărți ale Sfintei Scripturi, să citiți mai dinainte pericopa evanghelică pe care o tâlcuiesc, pentru ca citirea mai dinainte a pericopei să fie deschizătoare de drum cunoștinței, așa cum a făcut eunucul. Dacă veți face așa, îmi va fi și mie mai ușoară tâlcuirea. Căci multe sunt locurile grele de înțeles din Evanghelia lui Matei și se întâlnesc la tot pasul.

Iată chiar în primul capitol al Evangheliei câte locuri grele de dezlegat sunt. În primul rând: pentru ce pricină se face genealogia lui Iosif, care nu a fost tatăl lui Hristos? În al doilea rând: de unde știm că Hristos Se pogoară din neamul lui David, odată ce ne sunt necunoscuți strămoșii Mariei, din care S-a născut Hristos? În al treilea rând: pentru ce se face genealogia lui Iosif, care nu a contribuit cu nimic la nașterea lui Hristos, iar Fecioarei, care a fost mamă, nu i se arată părinții, bunicii și strămoșii? În afară de asta, merită să cercetăm și aceea: pentru ce se amintesc în această genealogie și femei, odată ce genealogia este făcută prin bărbați? Dar de vreme ce s-a hotărât așa, atunci pentru ce n-a amintit de toate femeile, ci a trecut sub tăcere pe femeile vestite pentru viața lor curată, de pildă pe Sarra, pe Rebeca și pe altele asemenea lor, și a amintit de femei vestite ca păcătoase, de pildă: desfrânate, adultere, femei născute din legături nelegitime, femei de alt neam, păgâne? Căci a amintit de nevasta lui Urie, de Tamara, de Rahav și de Rut, dintre care una era de alt neam, alta desfrânată, alta s-a culcat cu socrul ei; și aceasta din urmă n-a făcut-o pe temeiul legii căsătoriei, ci a trăit cu socrul ei prin înșelăciune, dându-se drept desfrânată, iar pe femeia lui Urie o cunoaște toată lumea din pricina grozăviei păcatului ei. Cu toate acestea, evanghelistul Matei a lăsat la o parte pe toate celelalte femei și a pus în genealogia lui Hristos numai pe acestea. Dacă trebuia să amintească de femei, apoi trebuia să le amintească pe toate; dar dacă nu trebuia să le amintească pe toate, ci numai pe unele, atunci ar fi trebuit să le amintească pe cele vestite prin virtutea lor, nu pe cele vestite prin păcatele lor. Vedeți, dar, de câtă luare aminte, de câtă cercetare avem nevoie chiar în primul capitol al Evangheliei lui Matei, cu toate că pare mai clar decât toate celelalte capitole, iar multora poate că li se pare chiar de prisos, deoarece în el este vorba numai de înșirarea unor nume. În afară de aceasta, merită să fie cercetată și aceea: pentru ce Matei a lăsat deoparte trei împărați? Dacă a trecut cu vederea numele lor, pentru că erau foarte necredincioși, atunci ar fi trebuit să nu amintească nici pe alții tot atât de necredincioși. Capitolul întâi mai pune și o altă problemă: Matei spune că sunt paisprezece neamuri, dar în al treilea șir de neamuri nu sunt paisprezece neamuri. Apoi, pentru ce pricină Luca dă alte nume, nu numai pe ale acelorași, ci chiar cu mult mai multe, iar Matei dimpotrivă dă și mai puține nume și alte nume, deși și el își termină genealogia cu Iosif, ca și Luca.

Vedeți, dar, câtă luare aminte trebuie să avem nu numai în dezlegarea acestor probleme, dar și în cunoașterea locurilor grele ce trebuie dezlegate. Și nici nu este puțin lucru să poți descoperi locurile grele de dezlegat. Un alt loc greu este și acesta: cum se face că Elisabeta, care era din seminția lui Levi, era rudă cu Maria?

Dar, ca să nu vă încarc memoria cu prea multe lucruri, voi opri aici cuvântul meu. Vă este de ajuns pentru trezirea atenției voastre chiar și numai cunoașterea acestor probleme ridicate de capitolul întâi al Evangheliei lui Matei. Dar dacă doriți să cunoașteți și dezlegarea acestora, apoi vă las pe voi să hotărâți, înainte de a începe eu vorbirea. Și anume, dacă voi vedea că sunteți cu mintea trează și că doriți să cunoașteți, atunci voi încerca să vă dau și dezlegarea; dar dacă voi vedea că căscați și vă uitați în altă parte, voi ascunde și problemele și dezlegarea lor, plecându-mă legii dumnezeiești, care spune: „Nu dați cele sfinte câinilor, nici nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca să nu le calce în picioare.”

– Dar cine-i cel ce le calcă în picioare?

– Cel ce nu socotește de preț cuvintele Scripturii, cel ce nu le respectă.

– Și cine-i atât de ticălos încât să nu respecte cuvintele Scripturii, să nu le socotească mai de preț ca orice?

– Cine? Cel ce nu dă atât timp cuvintelor Scripturii cât femeilor desfrânate din teatrele satanice. Căci mulți oameni își pierd toată ziua la teatru și, din pricina acestei pierderi deșarte de vreme, își neglijează multe treburi de-ale gospodăriei; prind iute și precis tot ce aud și țin minte cele auzite, spre vătămarea propriului lor suflet. Aici, în biserică, vorbește Dumnezeu, și oamenii nu vor să rămână nici câtuși de puțin. Din pricina asta nu mai avem nici o părtășie cu cerul, iar viețuirea noastră creștină se mărginește numai la cuvinte. Din pricina asta Dumnezeu ne-a amenințat cu iadul, nu ca să ne arunce în el, ci ca să ne înduplece să fugim de această cumplită tiranie. Noi însă facem cu totul dimpotrivă și alergăm în fiecare zi pe drumul ce duce la iad. Dar Dumnezeu ne poruncește nu numai să auzim, ci și să facem cele spuse; noi, însă, nu vrem nici măcar să le auzim. Spune-mi, te rog, când vom face ce ni s-a poruncit, când vom săvârși faptele pe care ni le cere, când nici cuvintele pe care ni le spune Dumnezeu nu vrem să le auzim, ci ni se par apăsătoare și plicticoase predicile, deși sunt foarte scurte? Noi înșine, când vedem că cei din jurul nostru nu ne dau atenție când vorbim despre lucruri obișnuite, spunem că purtarea lor este o insultă, dar nu socotim, oare, că-L mâniem pe Dumnezeu, când El ne vorbește despre lucruri atât de mari, iar noi nu dăm atenție spuselor Lui și ne uităm în altă parte? Un bătrân, care a călătorit mult, poate să ne spună cu de-amănuntul despre depărtarea, poziția și înfățișarea orașelor pe care le-a văzut, poate să ne vorbească despre porturi și piețe. Noi însă nu cunoaștem nici la ce depărtare de noi se găsește cetatea cea din ceruri. Dacă am ști care e distanța, poate ne-am da osteneala să-i scurtăm lungimea. Nu-i atât de departe de noi cetatea aceea cât e de departe cerul de pământ. Dacă ne trândăvim, este cu mult mai departe; dar dacă ne sârguim, ajungem în scurtă vreme la porțile ei. Pentru că distanța aceasta nu se măsoară cu măsurătorile de pe pământ, ci cu sufletul și cu purtarea.

Cunoști, dragul meu, cu de-amănuntul istoria lumii, pe cea nouă, pe cea veche și pe cea străveche; poți enumera stăpânii sub care a luat mai înainte parte la războaie, poți enumera pe arbitrii luptelor atletice, pe învingătorii în lupte, pe generali, cunoștințe care nu-ți sunt de nici un folos. Dar nici în vis nu te-ai gândit vreodată să știi cine este stăpân în cetatea cea cerească sau să știi cine este primul sau al doilea sau al treilea sau să știi de câte vreme este fiecare acolo sau să știi ce-a lucrat și ce-a făcut fiecare. Nu vrei să te interesezi de legiuirile acestei cetăți și nici nu vrei să le asculți de ți le spune altul. Spune-mi, te rog, cum te mai aștepți să dobândești bunătățile făgăduite, când nici nu asculți cele ce ți se spun? Dacă n-am ascultat mai înainte, să ascultăm acum. Că, de va vrea Dumnezeu, vom intra într-o cetate de aur, ba mai de preț decât aurul. Să-i cunoaștem bine temeliile ei, să-i cunoaștem porțile bătute în safire și mărgăritare. Că avem un foarte bun conducător, pe Matei. Prin poarta lui intrăm acum și avem nevoie de multă luare aminte. Dacă va vedea pe cineva că nu-i atent, îl scoate mandat să-l afară din cetate. Că-i cetate împărătească, cetate vestită. Nu-i precum cetățile noastre, împărțite în piață și palate împărătești. Nu! Acolo peste tot numai palate împărătești. Să deschidem dar porțile minții, să deschidem auzul și, pășind cu multă frică în pridvor, să ne închinăm Împăratului cetății. O singură privire aruncată în acea cetate ne îngheață de uimire. Acum porțile cetății ne sunt încuiate; dar când le vom vedea deschise atunci vom vedea că tot interiorul cetății este strălucitor ca fulgerul. Că acest vameș, călăuzit de ochii Duhului, făgăduiește să-ți arate totul; unde stă Împăratul, care sunt ostașii care sunt alături de El, unde stau îngerii, unde stau arhanghelii, care este locul hotărât, în acest oraș, noilor cetățeni și care este drumul care duce acolo; ce loc au primit primii cetățeni, cei de după ei și cei de mai târziu; în câte cete se împart locuitorii orașului, cine formează senatul și câte feluri de dregătorii sunt.

Să nu intrăm cu zgomot și tulburare, ci cu tainică tăcere. Dacă în teatru se face tăcere mare când se citesc scrisorile împăratului, cu mult mai liniștiți trebuie să stăm toți în cetatea aceasta și să avem treze și sufletele și urechile. Nu se vor citi scrisorile unui stăpân pământesc, ci ale Stăpânului făpturilor. Dacă astfel ne vom rândui sufletele noastre, însuși harul Duhului ne va călăuzi pas cu pas, vom ajunge la tronul împărătesc și vom dobândi toate bunătățile, cu harul și cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos. Căruia slavă și puterea împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor, Amin.